Atitudinile extreme ca xenofobia sau xenofilia determină o dramatică reducere a complexității vieții producând o reacție de tipul sau-sau: cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Mai târziu, aceste comodități mentale vor fi plătite scump.
PDF
Străinul nu este doar o persoană necunoscută, el este Necunoscutul cu toate posibilitățile sale misterioase și amenințătoare. Spaima de Străin, naturală și rezonabilă, declanșează un mecanism de apărare prin care necunoscutul – și deci potențial periculosul – e transformat în ceva cunoscut printr-un proces numit asimilare (strategia antropofagică) sau este izolat (strategia antropoemică). Antropologia sugerează că în cursul istoriei umane au existat doar aceste două moduri de a gestiona întâlnirea cu Celălalt Diferit:
- Strategia antropofagică: literal, însemnă a mânca un alt om, a asimila deci substanțe străine, a devora la modul concret sau simbolic corpuri străine, ”de la canibalism la cruciadele culturale.” Scopul este anihilarea diferențelor, transformarea ne – asemănătorului în asemănător, a necunoscutului în ceva cunoscut. Aculturația naturală sau forțată sunt forme ale acestei strategii.
- Strategia antropoemică: literal, însemnă scuiparea, vomitarea substanțelor periculoase, a celor percepute ca ciudate, străine și deci periculoase. Scopul acestei strategii este menținerea sănătății și siguranței comunitare prin izolarea ”corpurilor străine”, prevenirea contactului fizic, dialogului și interacțiunii. Printre cele mai comune forme ale acestei strategii putem enumera încarcerarea, deportarea, crima, segregarea spațială, ghetoizarea urbană, accesul selectiv la diferite spații. (C. Levi – Strauss apud Bauman, 2000: 96)
Când temerile rezonabile sunt confiscate ideologic, ele devin exacerbate, iraționale și ușor de manipulat. Atat la nivel social cât și la nivel individual, fobia reprezintă o redirecționare a urii dinspre inamicul real către un obiect ”de substituție” mai ușor de înfruntat (Laplanche and Pontalis, 1994: 44). Acesta e motivul pentru care în situații de criză generate de schimbări sociale bruște, războaie, crize economice sau politice, societatea, ca și individul de altfel, are nevoie de un ”inamic întruchipat”, concret, un ”țap ispășitor” pentru suferințele îndurate. Rasismul, șovinismul și naționalismul, de exemplu, sunt ideologii care desemnează străinul ca vinovat pentru diferitele eșecuri sociale și sunt în același timp și un mijloc de justificare a agresiunii (Udangiu, 2016).
Xenofilia, pe de altă parte, înseamnă un atașament exagerat, necritic, pentru tot ce este străin, nou sau exotic – ființe, idei sau artefacte – cuplat cu o devalorizare a propriilor idei, tradiții, produse etc. Acest atașament exagerat și automat nu se manifestă pentru că ceva este mai bun sau mai funcțional ci doar pentru că este străin. Expresii ale xenofiliei apar de asemenea în situații de criză, dar de data aceasta vorbim de crize de identitate.
Un exemplu de xenofilie e oferit în cartea Criza identității europene 1680 – 1715, unde Paul Hazard descrie fascinația pentru ”străin”, ”noutăți” sau ”exotisme”. În timpul unei călătorii prin lume, un european al secolului XVII realizează brusc faptul că Celălalt – Străinul – a găsit secretul fericirii. Acest secret nu are nimic de-a face cu Creștinismul, ci cu ”religia naturală” sau cu ”adevărata filosofie”. Nu are nimic de-a face nici cu modul în care societățile europene erau organizate, ci e legat de ”un comunism primitiv care asigură justiția și fericirea în același timp”. Când se privește pe sine prin ochii Celuilalt, europeanul poate vedea doar ”un biet om civilizat, lipsit de curaj, energie, incapabil să-și procure hrana și adăpostul”. (Hazard, 1961/1973: 15-24).
Un exemplu de ceea ce nu este xenofilie: celebrarea Sfântului Valentin în România. A început în anii ’90 și, un an mai târziu, a fost urmată de reînvierea unei vechi tradiții românești de sărbătorire a iubirii – Dragobetele. Putem spune că Sf. Valentin l-a readus la viață pe Dragobete. Aceasta a fost o reacție socială sănătoasă care a pus laolaltă vechiul și noul, localul și străinul. Așa se face că acum avem în februarie de două ori mai multă dragoste, bucurie și daruri de primit (!).
Atitudinile extreme ca xenofobia sau xenofilia (xenocentrismul) determină o dramatică reducere a complexității vieții producând o reacție de tipul sau-sau: cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Ele implică adesea acțiuni care pot anula brusc mii de ani de civilizație. Să ne amintim de Holocaustul din cel de-al doilea Război Mondial, justificat de o ideologie rasistă. Sau să ne amintim de confruntările din fosta Iugoslavie, însoțite de omoruri ritualice și justificate de o ideologie naționalistă. Sau de decapitatrea ostaticilor în zonele de conflict din Orientul Mijlociu și Africa, justificate de o ideologie religioasă.
Atitudinile extreme sunt psihologic ”confortabile”: nu există umbre, îndoieli, incertitudini, totul e clar. Dar asta nu poate fi decât pe termen scurt. Mai târziu, aceste comodități mentale vor fi plătite scump: conștiinţa vinovăției, izolare, dispariţia prestigiului și pierderi materiale (in varianta engleză nu apare ideea de pierderi morale).
Bibliografie:
Bauman, S. (2000). Modernitatea lichida. Bucureşti: Antet XX Press.
Hazard, P. (1961/1973). Criza constiintei europene. Bucuresti: Univers.
Laplanche, J. și Pontalis, J. B. (1994). Vocabularul psihanalizei. Bucuresti: Humanitas.
Udangiu, E. (2016). Multiculturality and the Management of Differences, în Cross-Cultural Management Journal, Volume XVIII, 9 (1), pp. 31-34.