Sub zodia globalismului, ca proces implacabil, multidimensional, redefinirea identităţii devine o obligaţie. Cum construcţia noastră identitară a stat, lungă vreme, sub obsesia europenismului şi cum acest efort (ca proiect elitist, animând aspiraţii culturale şi civilizaţionale) s-a cheltuit sub pecetea unei mentalităţi „de schimb” (nota Nae Ionescu), e la îndemână constatarea că reuşitele s-au dovedit „aproximative”, glorificând importul superficial. Chiar dacă bătrânul Kogălniceanu avertiza că „darul imitaţiei e o manie primejdioasă”, râvna de a fi pe placul Europei („luminate”) nu ne-a părăsit; doar că astfel de impulsuri reformatoare, conştientizând întârzierea, implicit „trăirea” complexelor, a handicapului au întreţinut o modernizare neorganică, încurajând simularea, servilismul, inadecvarea. Adică un import masiv, necritic, superficial. Fie că era vorba de francofilie (vezi mimetismul galic, parisolatria euforică), fie că vom invoca modelul german ca alternativă, aspiraţia periferiei, prin vectorul elitar vizăm referenţial un centru cultural prestigios, aşteptând recunoaşterea sau altfel spus, o râvnită colonizare, făcând din teza formelor fără fond un brand românesc.